Stațiunile balneare românești prezintă o dezvoltare aparte în rândul localităților din teritoriul țării, acestea reprezentând entități cu totul speciale în firul narativ al istoriei arhitecturale naționale.

 

Unicitatea acestor localități reiese pe de o parte din modul în care ele apar, la unison cu înfăptuirea statului modern, cu eforturi asemănătoare și cu inspirații înrădăcinate în aceeași nevoie de sincronizare cu occidentul.

 

Pe de altă parte, aceste formațiuni umane se dovedesc a fi cu totul interesante prin caracterul pe care îl prezintă, ele aflându-se la o suprapunere de confluențe: între occidental și oriental, între permanent și temporar, între o lume a tradiției și una a exoticului împrumutat.

 

Sângeorz-Băi reprezintă o stațiune balneară cu o istorie bogată, aflată în județul Bistrița-Năsăud, la poalele Munților Rodnei. Pitorescul cadrului natural care o găzduiește, apele minerale cu proprietăți rare – asemeni celor de la Vichy sau Karlovy Vary – care îi străbat adâncurile și eforturile străbunilor stațiunii au transformat însă localitatea dintr-o cuminte așezare de munte, într-o adevărată nestemată a fenomenului balnear românesc.

 

Trecerea timpului și schimbările de ordin politic și social nu au fost însă prea blânde cu localitatea, Sângeorz-Băi devenind, asemeni marii majorității a stațiunilor balneare istorice românești, un personaj aproape mitic al cărților poștale, prizonier al amintirilor vârstnicilor, rememorările și poveștile acestora fiind, alături de puținele clădiri istorice păstrate, singurii martori reali ai unui trecut deosebit care astăzi pare aproape imaginat.